Scapă cine poate

Multinaţionalele vin, fac profit și pleacă într-un alt colț al lumii, în care pot câștiga mai mult. Este un adevăr. Pe lângă locurile de muncă pe care le creează, mai fac, însă, ceva. Un lucru pe care statul, în frunte cu șefii lui, nu-l are pe lista de priorităţi: educă. Formează specialiști. Lasă în urmă ceva important, într-o ţară în care multe dintre ele sunt doar în tranzit.

Dacă am ajuns să-l citez pe Traian Băsescu – el însuși, un excelent exemplu că acordarea corectă a predicatului cu subiectul nu oferă vreo garanţie pentru reușita în viaţă -, știu sigur că încep să am o problemă. Conștientizarea este, însă, primul pas spre vindecare, iar eu sunt, evident, pe drumul cel bun. 🙂 Întrebaţi orice manager de Resurse Umane care este obstacolul de care se lovește cel mai des, atunci când compania urmărește să-și completeze schema de personal. În aproape toate cazurile, răspunsul este același: slaba pregătire practică a tinerilor.

Din când în când, românii sunt oameni mândri. Mulţi dintre ei sunt convinși că învăţământul românesc este net superior oricărui alt sistem coborât pe această planetă. Este o convingere ce se transmite din generaţie în generaţie. Teoria o știm cu toţii: la noi, „se face școală”. Din oficiu, orice tânăr român care se transferă la o școală din străinătate este nu doar mai inteligent, dar și mai avansat cu câţiva ani, în studiu, decât colegii de aceeași vârstă. În calcul nu intră tonele de materie inutilă și greoaie cu care este bombardat tânărul nostru, cunoștinţele teoretice pe care, eventual, le va toci pentru a trece cu bine cu test, dar pe care le va uita a doua zi, lipsa acumulărilor practice, felul în care (nu) îi este stimulată creativitatea. Studiul Pisa spune că elevii români văd, dar nu înţeleg. Uneori, e mai bine așa. Fericiţi cei săraci cu duhul.

Rezultatele de excepţie ale tinerilor români – la olimpiadele școlare, sportive sau culturale – nu sunt rodul unui sistem bine pus la punct, ci, pur și simplu, o fericită întâlnire a eforturilor individuale cu talentul. Accidente. Povestea lui Călin Calfa, tânărul ieșean premiant al Olimpiadei Naţionale de Pian și laureat la mai multe concursuri internaţionale, „ajutat” de statul român cu 28 de lei, în fiecare lună, și somat de Fisc să-și plătească o „datorie” de 13 lei, este pe cât de tristă, pe atât de relevantă pentru grija pe care statul român o poartă „tâmpiţilor” care îl reprezintă.

Cum un sfert de milion dintre români nici măcar n-au învăţat alfabetul, producţia mare de tâmpiţi cu diplomă nici măcar nu este cea mai mare problemă a statului lor. Nici măcar goana colecţionarilor de „dottorisme”, după diplome de toate mărimile și culorile, nu-i cel mai grav lucru care ni se poate întâmpla. La urma urmei, sunt lucruri mai serioase pe lumea asta decât că – să zicem – un student al Facultăţii de Jurnalism din Sibiu, mândru posesor al unei burse de merit, este fericit că trăiește „ân Romînia”.